Fabulosul destin al ştrumfilor

Simpaticele personaje de benzi desenate împlinesc anul acesta 50 de ani.

Spiriduşii albaştri creaţi de belgianul Peyo au ajuns la venerabila vârstă de 50 de ani. Unele dintre cele mai iubite personaje din istoria benzii desenate vor fi serbate anul acesta pe măsura faimei lor, printr-o serie de evenimente organizate în lumea întreagă. Jean Auquier, directorul Centrului Belgian al Benzii Desenate, a dat amănunte inedite din viaţa ştrumfilor şi a creatorului lor, joi seara, la Institutul Francez din Bucureşti.

Ştrumfii s-au născut din întâmplare, la un banal prânz. Artistul Pierre Culliford - Peyo - lua masa cu celebrul creator de benzi desenate André Franquin: „Dă-mi, te rog… ştrumfff!“, a strănutat Peyo întinzând mâna după solniţă. Franquin a fost prompt: „Iată, ţi-o ştrumfez!“, şi restul conversaţiei s-a întins savuros în jurul cuvântului „ştrumf“. În acelaşi an, pe 23 octombrie 1958, Peyo strecoară în serialul său „Johan et Pirlouit“ - publicat în celebra revistă „Journal de Spirou“ - două creaturi simpatice albastre.

Treptat, spiriduşii se înmulţesc în serialele lui Peyo - prima minipoveste se numea „Ştrumfii negri“ (1959) - până ajung să-i domine creaţia. În 1959, Studiourile de Animaţie Dupuis din Belgia îi pun pe Ştrumfi în mişcare, în nouă episoade de animaţie. Peste Ocean, rămân mici anonimi până în 1981, când studiourile Hanna-Barbera lansează primul episod din cele 425 care-i vor urma. Deveniţi vedete în lumea copiilor, spiriduşii primesc botezul diverselor culturi: de la Smurfs în engleză, la Schlumpfs, Smolfs, Puffos, Sumafus, Torpikeks, Pitufos sau Lan- Shin-Ling, în chineză. „Fabulos, ce frumos destin pornind de la o solniţă!“, a exclamat Jean Auquier.

„Strumfeza“, studiată de Umberto Eco

La întrebarea „De ce albaştri?“, Auquier are propria sa ipoteză: „Dacă ar fi fost verzi, s-ar fi confundat cu iarba, iar dacă ar fi fost roşii, galbeni sau negri, ar fi curs şi interpretările rasiste. Răspunsul lui Peyo era însă mult mai simplu: aşa mi-au plăcut mie, albaştri“.

Cu excepţia Marelui Ştrumf, care are căciulă roşie şi 542 de ani, toţi ceilalţi poartă căciuli albe şi n-au trecut de 100. Stau în căsuţe de forma unor ciuperci şi singurul lor mare necaz, într-o existenţă altminteri paşnică, e vrăjitorul Gargamel. Ca orice mic popor care se respectă, are propriul limbaj, căruia semiologul Umberto Eco ia dedicat câteva pagini.

Până la sfârşitul vieţii, Peyo (1928- 1992) a desenat 30 de albume, iar alte 15 au apărut de atunci la studioul din Bruxelles care-i continuă munca şi care pregăteşte un film digital. „Din păcate, sunt puţine, pentru că Peyo era un perfecţionist. E extraordinar cât de impecabil a lucrat“, a explicat Auquier.